Încheiam articolul meu de ieri cu o întrebare, îndemnând cititorul să-i găsească dezlegare: S-a cuibărit corupţia şi în lumea clerului? Las cititorul, scriam, să răspundă în locu-mi. Cam asta a fost după ce îmi îngăduisem să pun cap la cap întâmplări trăite şi constatări amare. Reacţiile abundente, sosite pe diverse căi, acasă, la Jurnalul Naţional sau la A.M.Press, mă obligă să reiau subiectul. Tocmai am închis telefonul. Un coleg de armată, petrecută la Lipova, mi-a istorisit o păţanie a familiei lui legată de un preot fără suflet.
L-am avertizat că n-o utilizez. Recoltând astfel de păţanii hidoase, riscăm să îngroşăm un fenomen care dă oricum de gândit. Să nu uităm apoi că nici literatura noastră n-a rămas străină unor astfel de subiecte. Mari scriitori români au scris pagini memorabile despre viaţa nu tocmai ortodoxă a unor clerici, pamflete strivitoare (mă refer aici la Arghezi sau la Vasile Voiculescu). Există însă şi un revers. Eram student când am citit romanul lui D.R. Popescu, „Cei doi din dreptul Ţebei”, şi nu pot uita povestea cutremurătoare, inspirată, zice autorul, din realitate, când horthyştii răstignesc preotul român al unui sat transilvan şi-l umflă cu pompa de bicicletă vârâtă în anus până îşi dă sfârşitul.
Puşcăriile comuniste au fost pline de preoţi iar oasele multora albesc malurile Canalului. Nu, n-avem dreptul să uităm aceste pagini sângeroase de istorie, ale căror victime au fost şi preoţii. Nu înseamnă însă că jertfa acelora îngăduie opulenţa unor preoţi de azi care îşi îndeasă greu burdihanul în merţanuri de ultim tip, că bisericile ortodoxe se pustiesc, tot mai mulţi enoriaşi căutându-şi împăcarea sufletească la alţi duhovnici. Se reproşează ortodoxiei toleranţa. În bisericuţa-chivot ortodoxă abia dacă încapi. Dumnezeu e aproape, îl poţi mângâia pe barbă şi-i ceri iertare pentru păcate pe care mâine le repeţi. Biserica soră,
