Foto: Karina Knapek / Intact Images Fănuş Neagu ar fi împlinit astăzi 80 de ani. Probabil că îşi dăduse seama că, oricât ar fi de "meşteri", oamenii nu pot pătrunde în toate cotloanele minţii şi ale sufletului său. De aceea, ori râzând, ori serios, ori sarcastic, Fănuş Neagu şi-a făcut, pictate în cuvinte şi în fraze arzânde sau blânde ca ploaia de vară, "autoportrete". Ele ne vor ajuta să-l cunoaştem, să-l recunoaştem şi să nu-l mai uităm.

În "Cartea cu prieteni": "Rezemat în gardul frunţii/ Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindcă nu pot trăi singur. Iată şi potretul celui care mă însoţeşte în toate clipele. E înalt, masiv, blond (astăzi cărunt, îndestul de cărunt), căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât până la gât în Balcani şi plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări, către marea pe care o ţine în Dumnezeu ca un hoinar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l însoţesc şi-l latră...

Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Brăila, unde se înalţă un oraş din solzi de aer albastru, împerecheaţi cu solzi de aer de sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă după o prinţesă de rouă, e hain cu el şi nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature. Dacă n-ar fi atât de mult ar fi un pui de lele, dar aşa e numai un netrebnic, un reazemă gardul frunţii, un îndoit pe inelul ce şi-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc cu poeţii. Deşelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură e totdeauna ca un brad înapoi şi ca o floare-n urmă. Iar când nu-şi mai poate răbda oasele fărâmate pe masă şi haita viselor care-l duc până în pragul nebuniei, trece Dunărea, în Dobrogea, pe un drum subţire, se clatină prin buruieni şi pândeşte o zi cân