De prin 1978 până la începutul anilor ’90 am fost un cronicar literar destul de sârguincios. Ba chiar, prin 1980-1982, mă alăturasem lui Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Gheorghe Grigurcu, Radu Enescu, de la revista „Familia”, unei echipe critice explozive.
La fel de bine m-am simţit şi la „Amfiteatru”, şi, ulterior, la „Cuvântul”, împreună cu Radu G. Ţeposu, Ioan Buduca şi Radu Călin Cristea. Dar cel mai bine m-am simţit, fireşte, la „Orizont”, secondându-l pe Cornel Ungureanu. Aş fi tentat să spun c-am renunţat la cronica literară pentru că, după 1989, publicistica politică mi se părea mai atrăgătoare. Dar nu ştiu dacă acesta e adevărul. Credeam atunci că, în focul schimbărilor „revoluţionare”, e de datoria intelectualului să lase pentru o vreme deoparte „arta pentru artă” şi să vorbească despre necesitatea construirii unei noi lumi.
Mă amăgeam profund. Oamenii nu doresc niciodată schimbarea, iar cititorii mei au fost, de regulă, cei puţini deja convinşi că trebuie să trăim altfel. Prin urmare, publicam săptămânal articole de-o perfectă inutilitate. Şi am ţinut-o în aceeaşi notă până de curând, când, deşi susţin exact aceleaşi idei ca în urmă cu douăzeci de ani, am fost pus pe lista celor care n-ar mai trebui să aibă dreptul să-şi expună opiniile. Ba chiar, prin extensie, pentru că particip de aproape opt ani la cel mai de succes proiect cultural de care a avut parte România de când există (îmi măsor bine cuvintele!), Institutul Cultural Român, proiect iniţiat de Horia-Roman Patapievici, m-am trezit şi înfierat drept un „călău al culturii române”. Iar Piaţa Operei din Timişoara – locul unde era să fiu împuşcat în seara lui 17 decembrie 1989 – a devenit spaţiul execuţiei mele publice. Nişte tembeli au găsit de cuviinţă să mă „omoare” în efigie: mi-au ars fotografia. E drept, într-o companie istorică: Ceauşescu, Băsescu, Patapievici!
Nu su
