Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii,

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011, 519 pag.

Laureată a Premiului pentru eseu pe anul 2011 al revistei „Observator cultural”, cartea Clarei Mareş, istoric de formaţie, reprezintă o importantă contribuţie la istoria literaturii române, prin restituirea jumătăţii necunoscute a adevărului despre biografia lui Ion D. Sîrbu. Oricâte rezerve ai avea faţă de arhivele Securităţii, nu poţi, citind Zidul de sticlă, să nu le dai dreptate celor care au afirmat că despre literatura română din timpul comunismului nu se poate scrie decât având tot timpul în minte epoca, decât ţinând mereu cont de şicanele istoriei. Aceasta pentru că, aşa cum vom vedea, scriitorii urmăriţi vor avea o opţiune literară sau alta, o abordare sau alta nu la libera lor alegere, nu pentru că acela era necesarmente crezul lor artistic, cât mai ales constrânşi de oroarea vieţii cotidiene, de amintirea nopţilor de anchetă, de ameninţarea altor anchete, de presiunea asupra familiei. Şi când alege să fie „cuminte”, scriind piese „jucabile” în condiţiile epocii, şi când alege să scrie pentru sertar, I. D. Sîrbu o va face fie epuizat nervos de anchete şi puşcărie, fie scos din minţi de atotprezenţa Securităţii în viaţa sa „în libertate”. Pe de altă parte, succesul sau insuccesul literar în epocă erau condiţionate istoric. Într-un plan de acţiune privindu-l pe Sîrbu, Securitatea craioveană propunea negru pe alb „publicarea unei serii de cronici nefavorabile volumului de teatru apărut la Scrisul Românesc de către sursele «Predescu» şi «Toma», redactori la ziarul local şi la revista «Ramuri», «în scopul compromiterii obiectivului»”. Cazul nu este unic: în dosarul lui Leonid Dimov securiştii bucureşteni, mai subtili pesemne, propuneau de la bun început influenţarea pozitivă a acestuia prin „comandarea” unor croni