Virgil Leon, 3, poeme,

Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2011, 50 pag.

Redactor, apoi redactor-şef adjunct la „Echinox”, în vremea studenţiei, corector şi redactor la „Apostrof”, „IDEA” şi „Transylvanian Review”, Virgil Leon cultivă atât de obstinat discreţia („aş vrea să mă sustrag, păstrând / o formă minimă de prezenţă”), încât aceasta devine aproape stridentă. Cărţile sale se numesc Unu, 2 şi 3. Cea mai nouă are coperta neagră, subţiratecă, austeră, cu litere mici şi albe, ca un ferpar în negativ („în faţa paginii albe, aproape un giulgiu…” – scria într-un volum anterior). Motoul din Petre Stoica vorbeşte despre fruntea corectorului înălţată „dintre pagini şi şpalte”, pregătind răzvrătitele şapte lungi poeme (tot şapte secvenţe numărau şi volumele precedente). Relaţia cu propriul scris e distorsionată definitiv, melancolia nu mai traversează „imprecisele teritorii ale fiinţei îndurerate”, „glaciala puritate a ideii” întârzie să se instaureze. Ziua e nătângă, descărnată, căznită, respiraţia, sărmană, retorica, prematură. Poemul invectivă bogzanian asistă de la galerie spectacolul scriptural („Tacă-ţi fleanca, hoaşcă, jos / din aşternut, coada la spate!”), cearta cu lumea şi cu sine creşte şi scade într-o bolboroseală scrâşnită, scâlciată, „un corp buhăit” „bâiguie în grohotişul orei”, iar „limba fumegă fără astâmpăr”. „Costelivii slujbaşi”, „mărunţeii” („Doamne, ăştia să fim? / Preţul ne scade”) sunt oarecum înrudiţi cu muncitorul Serenadei bacoviene, pe o scară nu atât socială, cât existenţială: „Tu (nimeni anume): potaia comunitară,/ cărăuşul, subalternul/ unei cărni căsăpite, metecul. Hăpăi / borşul puhoiului”. Neagra făină a simţurilor, atenuată de oximoronul stingher al „chinului catifelat”, acoperă de-a valma scârnăvie, fum acru, sânge şleampăt („sânge şleampăt, poşircă! / Mare eternă, revărsată prin toţi / p