O recentă dezbatere desfăşurată la Muzeul Literaturii Române, în cadrul actualei ediţii a Colocviului tinerilor critici şi a Zilelor „G. Călinescu“, a repus pe tapet o dispută care plutea în aer şi în mediile on-line: „conflictul de interese“ dintre criticii literari şi editurile/publicaţiile/instituţiile unde aceştia lucrează. Cu acest prilej, a fost reîncărcată şi o polemică la temă între Andrei Terian şi Daniel Cristea-Enache. Dar nu asupra ei intenţionez să mă opresc, deşi unda de şoc a chestiunilor atinse de ea m-a atins indirect şi pe mine într-un schimb de replici pe blogul revistei Cultura. Voi încerca doar să lămuresc niş­te chestiuni de principiu care ne privesc pe toţi cei care ne îndeletnicim, printre altele, cu comentarea literaturii la gazete. Pentru mulţi scriitori, cronicarul literar reprezintă (mărturisit sau nu) un soi de agent publicitar menit să-i promoveze numele şi valoarea. De ce? Pentru că merită. Promovarea nu are în primul rînd implicaţii economice, ţinînd de cifra de vînzări, ci axiologizante, vizînd dobîndirea unui capital de prestigiu simbolic. Şi cînd spun „promovare“, nu mă refer cu precădere la obişnuitele lansări, unde verba volant (dacă nu te înregistrează nimeni ca să-ţi posteze intervenţia pe Youtube…), iar „critica“ e, prin excelenţă, una de susţinere, ci la scriptele care „rămîn“ şi în care poţi spune mai multe... Atît în ipostaza sa prospectivă de cronicar al actualităţii, cît şi în cea retrospectivă de istoric al literaturii române, criticul este cel care te „introduce în literatură“ sau te „dă afară“ din ea. Asta, pentru opinia comună. Să vedem cum stau, de fapt, lucrurile. În cazul în care noţiunea de „conflict de interese“ ar opera legal în cîmpul cronicii literare, ar trebui solicitată periodic intervenţia mecanismelor de verificare şi control, a Agenţiei Naţionale de Integritate şi a Departamentului Naţional Anticor