Un sport cu numai 800 de sportivi legitimaţi serveşte o lecţie de valoare şi demnitate pentru tot panelul politic românesc, care refuză să construiască bazine pe motiv că sunt prea scumpe. Poloiştii revin la un turneu olimpic după o pauză de 16 ani.

Poloiştii români storc de ani de zile picături de miracol din bidonul pe care îl umplu cu târâita şefii politici ai sportului românesc. Sunt numai o mână, se antrenează în câteva bazine, unele mai vechi decât televizorul pe lămpi, dar salvează mereu onoarea jocurilor de echipă masculine de la noi. La fel au făcut-o şi azi-noapte, la Edmonton, când şi-au asigurat biletele pentru Londra.

Trei ediţii la rând au plâns în pumni. Şi la Sydney 2000, şi la Atena 2004 şi la Beijing 2008 linia s-a tras deasupra poloiştilor români. De fiecare dată ai noştri au pierdut în meciul decisiv. Imaginea cu Vlad Hagiu şi băieţii lui cu ochii în lacrimi, scurşi pe lângă pereţii bazinului Ioan Alexandrescu de la Oradea, în 2008, încă persistă pe retină...

Moral de învingători

Nici acum lucrurile nu au curs pe albia optimismului. Naţionala României a intrat în 2012 încă rănită după Mondialul de la Shanghai, unde înfrângerea cu Japonia, 15-18, şi poziţia finală, 12, au zdruncinat barca tricoloră. La Europeanul din Olanda, corabia s-a mai redresat un pic, dar tragerea la sorţi dirijată de la turneul preolimpic le-a readus temerile în halat. Grupele erau inegale: noi cu Grecia, Muntenegru, Germania, Olanda şi Macedonia. Dincolo: Canada, Spania, Brazilia şi nu mai contează... Cine ne-ar fi dat speranţe la mai mult de locul 3 sau 4 în grupă, care ne-ar fi adus în faţă meciuri grele, poate imposibile, în sferturi cu Canada şi Spania? Poate nimeni... Şi poate că acolo ar fi fost locul nostru, dacă nu ne-am fi ajutat mai întâi noi, cu o victorie de senzaţie în faţa Greciei, scor 10-9, şi mai apoi Maced