Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş (III). Îndărătul cortinei,
Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2012, 604 pag.
Despre primele două părţi ale Artei de a fi păgubaş am scris mai demult („România literară“, nr. 9/ 2011). Între timp, tetralogia memorialistică plănuită de Niculae Gheran a mai înaintat cu un volum. Îndărătul cortinei apare acum, la aceeaşi editură, în completarea seriei inaugurate de Târgul Moşilor (2008) şi Oameni şi javre (2010).
Probabil peste doi ani, dacă e să se respecte ritmul, va veni şi rândul ultimei secvenţe a acestei panorame, Bordel nou cu dame vechi. Probabil.
N-am să lungesc vorba cu consideraţii despre Niculae Gheran şi despre proiectele sale, unele finalizate, altele aflate încă în derulare. Lucrurile acestea se cam ştiu. Şi oricum, asupra lor am stăruit data trecută.
La cu totul altceva m-aş opri acum. Născut şi crescut în Oborul Bucureştilor, pe care n-a încetat să-l iubească ani de-a rândul, Niculae Gheran are totuşi (cum se spunea cândva) gură de Târgovişte. E sarcastic, înscenează maliţii, înţeapă în stânga şi-n dreapta, comite indiscreţii de dragul unei ironii bine plasate, plăteşte poliţe, în numerar şi cu dobândă. Cum se explică o astfel de atitudine (şi, pe cale de consecinţă, un astfel de stil) la un om pe care, altminteri, însăşi profesiunea l-ar recomanda mai curând mansuet? Căci Gheran contrazice în permanenţă prin scrisul său portretul robot al editorului dedicat. (Cam idealist, dacă e să judecăm drept). Departe de a fi un naiv dispus la concesii, el a ştiut să se lupte cu toate armele pentru fiecare cuvânt ameninţat de croşetele cenzurii. A fost şi a rămas, în vremuri foarte complicate, un negociator de anvergură. Adică unul aprig şi încăpăţânat. Va fi fiind vorba, fără îndoială, şi de înzestrare nativă. Dar nici şcoala mahalalei copilăriei nu trebuie uitată. Unde, mai temein
