Există o clipă în jurul căreia se va ordona o poveste. O capsulă de mătase din care fluturele îşi desface aripile şi zboară. Centrul lumii teatrului este spaţiul în care facerea se frămîntă, îşi caută formele, sensurile, chipurile, tărîmul acela al începutului, al necunoscutului, al îndoielilor şi fricilor absolute, ancestrale, tărîmul albului virgin.
Ca şi laboratorul unui alchimist. Cauţi elixirul tinereţii în teatru. Miracolul. Intervalul repetiţiilor pentru o punere în scenă ţine şi de o natură misterioasă a felului în care cîţiva oameni hotărăsc să convieţuiască o vreme. Să locuiască spiritual împreună. Perioada repetiţiilor este, pentru fiecare artist, pentru fiecare creator, una de rupere de ce îi este obişnuit sau la îndemînă. Este o îndepărtare temporară de tine ca apoi, la sfîrşit, să te regăseşti, redescoperindu-te. Pe tine şi pe cei din jur. Este o experienţă majoră. Este un fel de suspendare temporară de tot ce ţine de diurn, de cotidian, de rutină, de arderi, de toleranţă, de reacţia la nou. Sau aşa ar trebui să fie. Este ca şi cum ai locui o vreme pe o insulă. Magică. Repetiţia în teatru nu este doar mecanismul reluării unor replici, unor intrări, ieşiri, unor gesturi, mişcări. Este taina drumului de a ajunge acolo. Este chiar taina felului în care ritmul tău interior trebuie să se armonizeze cu al celuilalt, trupul tău trebuie să-l caute şi să-l recunoască pe celălalt, simţurile, mirosurile, mintea trebuie să fie treze, suple, neobosite, deschise pentru întîlnire şi abandon. Întîlnire extraordinară pe care un maestru o provoacă şi pe care încearcă să o orchestreze, făcînd din fiecare instrumentist cîte un solist. Un protagonist.
Am înţeles adevărul acesta cînd am acceptat că întîlnirea cu Silviu Purcărete este, în ceea ce mă priveşte, una semnificativă. Am înţeles adevărul despre teatru şi iraţionalul său, desluşindu-mă,
