Cu puţine excepţii, întreaga generaţie de intelectuali căreia îi aparţine şi Edgar Papu a trecut prin experienţa carcerală ori concentraţionară, mecanismul terorii preventive urmărind neutralizarea sub orice pretext a elitelor, ca metodă de control social; programatic invariabilă şi inevitabilă în finalitate, represiunea diferă doar în ceea ce priveşte procedeul şi algoritmul înscenării.

În cazul său, deşi recluziunea a fost relativ de scurtă durată, de 30 de luni, iar arestarea s-a produs destul de târziu, abia în 1961, regizarea culpabilizării sale debutează din primul an al „republicii populare”, conducând implacabil la o cârmire de destin; însă până la aruncarea sa efectivă în teascurile mecanismului de represiune va trece mai bine de un deceniu, punând la grea încercare răbdarea şi ingeniozitatea torţionarilor, mai ales din pricina trecutului său politic imaculat (exista numai precedentul aderării sale în 1946, ca simpatizant, la Partidul Social Democrat-Titel Petrescu, probabil la îndemnul lui Vianu care candida pe listele partidului; de fapt, nu-şi exprimase niciodată opţiunea politică, văzând – se pare – în PSD „răul cel mai mic”) şi a neimplicării sale obşteşti din perioada interbelică (când avea statut de tolerat; familia sa obţinuse naturalizare de-abia în 1919, vezi în acest sens Petiţia de încetăţenire, întocmită de tatăl său Iacob Pappu, precum şi Certificatele de românitate, obligatorii – potrivit legilor rasiale, adoptate în 1937 – la angajarea în orice instituţie publică), iar originea sa evreiască îl absolvea de bănuiala de a fi fost implicat în mişcările sau curentele de sorginte naţionalistă.

De pe urma trecerii prin furcile caudine ale Comisiei „Cristofor Simionescu”, responsabilă cu epurarea Centrului universitar Iaşi, unde activase în timpul războiului, s-a ales cu un dosar de cadre în care tronau o seamă de „recomandări