După 1989, critica literară a devenit, inevitabil, marginală. Nu lipsa relevanței, dar lipsa audienței a transformat-o într-un subiect de nișă. S-ar putea invoca numeroase motive care să întoarcă pe dos un asemenea diagnostic, numai că, oricîte sofisme am risipi – de la revigorarea & diversificarea editorială din ultima vreme la beneficiul tehnologizării lecturii –, confruntarea cu realitatea descurajează orice reverie dialectică. Cînd un scriitor contemporan de prim raft este tipărit cel mult în trei mii de exemplare – firește, excepțiile confirmă re­gula –, cînd revistele culturale dispar, cînd lansările de carte abia adună vreo douăzeci de curioși, cînd ratingul emisiunilor culturale ar falimenta orice post privat de televiziune, cînd costurile minime ale promovării unui scriitor împovărează chiar editurile de vîrf, cînd politicile publice ne reamintesc că toate sînt încă, pe aceste meleaguri, de făcut, devine evident că rolul criticului literar trebuie adaptat unui peisaj descurajant. Nu mă resemnez, constat doar. Principiul distanţării – garantul imparţialităţii Însă deși „prozelitismul“ livresc al criticii atrage, la nivel social, un număr restrîns de „adepți“, criticul devine o figură centrală în cercul strîmt al vieții literare. Interpretările, recomandările, descoperirile, clasificările, obiecțiile, eufemismele, polemicile, tăcerile, judecățile sale de valoare marchează, adesea, destinul multor cărți. Prin urmare, inclusiv conflictele de interese care apar în acest proces trebuie privite la adevărata lor dimensiune, cu oarecare detașare ironică. Nemaiputînd fi la mijloc mize economice sau politice cu impact macrosocial – în comunism era altceva, între timp critica pricopsindu-se cu vocația marginalității –, „jocurile de culise“, gîlceava bizantină întemeiată pe resentimente acide & vanități triviale, sforile provinciale trase de către diverși baroni cul