A dori să înţelegi, să percepi un artist, în timpul său, este un act de respect pentru creaţia sa. Pentru pasiunea cu care uneşte poveştile spaţiului în care trăieşte şi creează, pentru privirea prin care ne aduce, în case, graţie meşteşugului artei sale, universul în care uităm. Sau pentru care nu mai avem răgaz. Pictoriţa Rodica Anca Marinescu ne atrage privirile, în aceste zile de primăvară, asupra secundelor vieţii sale. Expoziţia de pasteluri intitulată "Evocări" de la galeria "Căminul Artei" (etaj) este, până pe data de 8 aprilie, o poartă deschisă spre darurile pe care le-a făcut oamenilor pe parcursul celor 55 de ani de muncă la şevalet şi 75 de ani de viaţă. Un dialog pe care l-am purtat cu artista, aproape octogenară, mi-a dezvăluit alte şi alte legături ale fiinţării sale, ale memoriei locurilor pe care le-a străbătut şi le-a interpretat pe pânză sau pe carton, zidindu-şi, aici, pe pământ, templul său de credinţă şi de iubire faţă de natură. Îmi dă de înţeles că, undeva, în structura noastră intimă, jinduim după spaţiul mioritic, românesc. "Sufletul strămoşilor noştri s-a unit cu pământul, cu anotimpurile, cu rânduiala cosmică; avem în noi această muzică a sferelor care se înalţă spre cer şi coboară în căldura pământului; iar omul este între aceste două teritorii: cel transcendent, al lumilor spaţiale, şi al timpului infinit, şi cel al pământului care, prin anotimpuri, se regenerează, e viu. Iar lumea plantelor, a animalelor şi puterea omului de a avea conştiinţă şi de a unifica aceste spaţii este materialul cu care lucrează un artist".

Sunt câteva fragmente dintr-un amplu interviu care îi defineşte structura umană şi profesională, într-o fericită simbioză cu pământul, timpul şi oamenii din care şi-a hrănit opera. Una durabilă căreia i s-a dedicat total, în pofida timpurilor - mai mult sau mai puţin favorabile creaţiei artistice. Important este