Am un prieten. Dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine. Dar nu ne-am văzut decît o singură dată.

Prietenul meu este mic, nu chiar mic, la scară planetară sîntem de-o seamă. Nouă ne place să ne uităm la planete. Pe înserate, cînd se văd planetele alinate, ceva din mine se aliniază cu ceva din prietenul meu de departe.

Atunci cînd l-am întîlnit, el stătea pe bancheta din spate a maşinii. Tocmai ieşise din casa unui elefant cu trompă blînd tremurată unde, ca să nu se plictisească, tolănit pe covoare cu miros de pisică desenase Biserica Evanghelică. Biserica Evanghelică avea exact atît de multe turnuri cît trebuia, şi exact atît de drepte cît trebuia. Şi apoi am mers şi am mers, iar pe bulevardul Bălcescu el făcea baloane de săpun uriaşe, ele pluteau peste umerii trecătorilor şi printre picioarele lor, prietenul meu o tot lua înapoi după ele, doar noi atît de mari şi atît de fără rost ne duceam înainte, unde nici un balon, şi-aş fi făcut baloane şi eu, sigur că da, mi-era poftă de ele aşa cum lui uneori îi e poftă de viscol, dar n-aveam cu ce şi mi-a fost ruşine să-i cer, abia ne cunoscuserăm, cum s-ar zice, şi nu se cădea. Şi am mers, şi la capătul drumului am stat la o masă, între turnurile Sibiului el se străduia să construiască turnuri foarte drepte pe ecranul telefonului, se necăjea cînd acestea se dărîmau, se necăjea cînd se strîmbau, dar eu nu făceam nici măcar un turn, fiindcă nici un fel de turn nu ştiam să fac, nu făceam. Iar cînd i s-a descărcat telefonul el s-a necăjit tare, tare, iar dacă masa restaurantului ar fi avut clape, el ne-ar fi cîntat Beethoven şi am fi fost aşa de fericiţi. Apoi se lăsa întunericul şi deodată bum, bum, începea o paradă, de sub Podul Minciunilor apăreau prinţese şi cavaleri, cu zecile şi poate cu sutele, rochii, săbii, cosiţe, nestemate, platoşe, copiii se bucurau de pe margine cocoţaţi pe umerii tăticilo