Prin politica proiectelor grandioase precum organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă din 2014 şi găzduirea Campionatului Mondial de fotbal din 2018, regimul Putin urmăreşte bifarea mai multor obiective simbolice: pe plan intern este un efort de modernizare a unei infrastructuri cu miză identitară, iar extern – o şansă de a-şi spori „puterea soft”.

Articol din Dosarul "Sistemul Putin", apărut în numărul 27 al FP România.

În Rusia circulă o glumă: „De ce candidează din nou Putin la preşedinţie? Deoarece Carta Olimpică prevede că doar şeful statului poate deschide oficial Jocurile Olimpice.” Deşi Putin nu a reuşit pe parcursul campaniei electorale din 2012 să ofere o explicaţie convingătoare cu privire la necesitatea revenirii sale la Kremlin, gluma care face referire la Olimpiada de iarnă de la Soci din 2014 s-ar putea să conţină un sâmbure de adevăr. La finele primului mandat, Putin conducea o Rusie consolidată politic şi independentă financiar. Profiturile fabuloase înregistrate de pe urma exporturilor de hidrocarburi au ridicat o problemă atipică pentru Rusia post-sovietică: „ce facem cu banii?” Parţial, extra-veniturile au fost canalizate în Fondul de Stabilitate, care a permis în 2009 Kremlinului să atenueze impactul crizei economice globale. Însă o parte a fost investită în ceea ce rapid a devenit marca înregistrată a Rusiei lui Putin – politica proiectelor grandioase.

În 2006 Rusia a obţinut dreptul de a găzdui summit-ul Cooperării Economice Asia-Pacific la Vladivostok în 2012, iar în 2007 a câştigat competiţia pentru a organiza Jocurile Olimpice de iarnă din 2014. Mai mult, în 2010 Rusia s-a impus din nou, de această dată în calitate de stat-gazdă al Campionatului Mondial de fotbal din 2018. În cele trei cazuri, Putin s-a implicat personal în campaniile de promovare. În 2007 şi 2010 s-a deplasat la adunările forurilor de specialitate ş