Am citit cu nescuzabilă întârziere romanul Spre seară al lui Mihai Giugariu (Ed. Vremea, 2010). Cu debutul autorului , petrecut în 1968, am fost ceva mai prompt, comentându-l în „Gazeta literară” de îndată ce s-a produs.

Era vorba despre nuvelele din Fata şi bătrânul despre care spuneam că ne propun „un autor format, cu un scris extrem de sigur şi de matur în articulaţiile sale, trădând exersarea îndelungată, în secret, a uneltelor”. „Atitudinea e a observatorului realist – mai spuneam –, aţintind priviri scormonitoare asupra gesturilor celor mai mărunte, cu intenţia de a fixa tipologii şi situaţii caracteristice”. Adăugam că noul prozator mânuieşte „o bună tehnică a dezvăluirilor succesive,lente, penetrante”. Să mi se ierte autocitarea copioasă dintr-un vechi articol de întâmpinare, reluat şi în volumul Prozatori de azi (1970). Am vrut doar să arăt că felul în care am perceput cândva (acum aproape cincizeci de ani !) textele lui Mihai Giugariu mi se impune şi azi, când am sub ochi cartea sa cea mai nouă (de nu cumva a tipărit între timp alta).

Să notez că înainte de romanul Spre seară au mai fost romanele Condotierul (1970), Magdalena (1975), O vacanţă atât de lungă (1978), Mesagerul (1983), Destine (1990). Toate sunt construite cu tehnici complexe şi câteodată complicate, toate sunt realiste,în esenţă, fără a exclude oniricul şi alegoricul. Toate au deschideri ample către social şi psihologic, spre medii variate, în special orăşeneşti, evocate plastic. Aş spune că în Spre seară Giugariu adoptă, mai mult decât în celelalte romane, o linie clasică de construcţie, astfel cum îndeobşte se întâmplă în romanele în care totul se roteşte în jurul câte unui personaj-simbol. Aici acest personaj este bunicul dinspre mamă al naratorului, negustor respectat de postavuri în perioada interbelică, un exponent al clasei mijlocii naţionale , clasa al cărei des