După preluarea puterii de către comunişti (6 martie 1945), întregul aparat de stat a fost „infestat“ cu membri ai aliaţilor PCR (Frontul Plugarilor, PNŢ-Anton Alexandrescu etc.), ai simpatizanţilor şi membrilor PCR, iar începînd cu anul 1948, instituţiile cu atribuţii în domeniul ordinii publice au fost militarizate (Securitatea – 1948, Miliţia – 1949, Penitenciarele – 1951). După 1989, Statul român a avut ca obiectiv prioritar în domeniul politicii externe integrarea în structurile nord-atlantice şi europene. Pentru atingerea acestui deziderat, regimurile care s-au succedat la putere au demarat cu greu un proces de demilitarizare a instituţiilor care au moştenit structurile de forţă ale Statului. Pînă în 2002 s-a reuşit demilitarizarea Arhivelor, Poliţiei şi a Penitenciarelor (personalul acestor instituţii a primit grade profesionale în locul celor militare, revenind, astfel, la tradiţia interbelică) şi abrogarea Legii nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat în RSR şi înlocuirea ei cu un act normativ elaborat în concordanţă cu standardele NATO (Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, dublată de HG nr. 585/2002). Astfel, factorii decizionali din NATO au fost convinşi şi de această dată de eforturile făcute de România pe linia aderării la această alianţă politico-militară. O altă condiţie de aderare la instituţiile amintite mai sus a fost cea de scoatere a ofiţerilor şi generalilor (activi sau în rezervă) din conducerea principalelor ministere, servicii speciale şi agenţii guvernamentale. În ultimii trei ani asistăm însă la o reinstalare a militarilor (în rezervă de această dată) şi a civililor din fruntea serviciilor secrete (vezi cazul Ungureanu) în funcţii-cheie din organigrama Statului român. Pe de altă parte, instituţiile care au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale caută să-şi asocieze figuri publice cu important capita