EDITORIAL. O intersecţie cu o străduţă între blocurile din cartierul bucureştean Tei pe care încercam să o traversez alene. O maşină de poliţie care tocmai trecea , încetineşte lăsându-mă să trec. Recunoscător şi uşor surprins mă grăbesc să profit de ocazie. Însă vajnicul apărător al ordinii publice de la volan pare a realiza eroarea făcută şi neaşteptând să ajung pe trotuarul opus, se decide să meargă mai departe, trecând milimetric pe lângă mine.
Uimit, întreb mai mult strigând dacă vrea să mă calce şi ca prin farmec, maşina se opreşte. Îmi scot căştile din urechi şi mă îndrept spre geamul din faţă al maşinii din care mă priveau plictisiţi talentatul şofer şi colega sa de patrulă.
De fapt cuvântul "plictisit" nu poate reda nici pe departe atitudinea celor doi la vederea mea...Era acea superioritate îngăduitoare a celui ce toată viaţa sa a dat lecţii lui Kant şi Hegel, acea surprindere a unui Zeus deranjat de pe tronul său din Olimp de bâzâitul unei muşte pătrunse din greşeală in sanctuarul ceresc.
Doamne fereşte să se prezinte sau să işi ceară scuze! Nu te apuci să faci aşa ceva în faţa unui civil umil care are tupeul fantastic să strige la tine în loc să fie recunoscător că nu l-ai călcat cu maşina. Uniforma aşezată regulamentar şi chipiul pe cap? Asta vezi doar la paradă sau când apar la televizor. Nici nu s-a obosit să işi schimbe poziţia tolănită în care stătea la volan.
Mi-a confirmat plictisit că este in timpul servciului, mi-a explicat din trei-patru cuvinte că nu înţelege ce doresc de la augusta-i fiinţă. L-am rugat să se prezinte, cum ar fi trebuit să o facă singur şi mi-a spus că îl cheamă Călin. Probabil era porecla. Sau codul când lucra sub acoperire. Sau aşa îl strigau părinţii când era mic, motiv pentru care a ţinut minte. Am insistat să îmi dezvăluie numele de familie, pe care l-a pronunţat atât de neinteligibil încât nu am înţ
