Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. Acesta este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit în ultimii ani, de când m-am despărţit amiabil de alcool. Pe măsură ce renunţ, cu vârsta, şi la alte bucurii, descopăr noi şi noi principii ale acestei meserii fascinante. Un strop din această înţelepciune târzie mi-ar fi prins bine în toamna lui 1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, dispreţuiam înţelepciunea şi îi ocoleam pe înţelepţi. De câte ori îmi amintesc de acea aventură mă îneacă regretul că am ratat un reportaj mare din cauza beţiei. Şi simt în gură gustul ciudat al acelei băuturi blestemate: surcele şi caramele cu vagă aromă de toporaşi.

Pe la începutul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori "Din Calidor. O copilărie basarabeană". Mi se părea – şi nu cred nici acum că mă înşelam – una dintre cele mai frumoase cărţi din lume. M-a zguduit la prima lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O paralelă între satul din carte, un Macondo românesc, şi satul real, abia scăpat de un an din imperiul sovietic.

Ieşeam prima oară din ţară nepunând la socoteală incursiunea din 1990, când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis graniţa pentru câteva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în interiorul Basarabiei şi am fraternizat cu nişte localnici, chiar pe malul apei, până ne-am făcut criţă. Porniţi cum eram, era cât pe ce să bem şi frontiera.

Emoţie şi salam

Am trecut aşadar Prutul cu emoţie şi cu salam.

Lucram atunci la "Timpul". Tipăream revista la Chişinău, că era mai ieftin. Aveam colegi care se duceau săptămânal la Chişinău, la tipografie. De la ei am aflat că fraţii noştri moldoveni nu