E cumplit de dureros să fii contemporan cu marile trădări. Cu chipurile marilor trădări. Să-i asculţi pe mesagerii intereselor personale, care se succed pe sticlă, zi de zi, seară de seară, încercând să ne convingă de adevărul lor. Oamenii nu mai au dreptul la adevărul pur, legat de viaţa lor, de drepturile lor, de aşteptările şi dezamăgirile care le otrăvesc clipele de existenţă cumpătată, de mai bine de două decenii, ci la adevărul răscroit şi cusut cu aţă albă de unii şi de alţii. X politician, de pildă, care stă să plece din funcţia ce l-o fi îmbogăţit, sau cine mai ştie ce i-o fi făcut, vine să trâmbiţeze la tv că în partidul care i-a dat să mănânce, totul e perfect. Iar el, politicianul X, îşi doreşte - ne face să credem că mai mult ca oricine, în ultima vreme! - să fie cel mai aprig oponent al... Opoziţiei. Să fie! Nu îl opreşte nimeni. Alţi politicieni, de altă factură, ca să nu spunem de altă teapă, îşi pregătesc "lansarea" în apa altor partide, care se arată mai cu faţă umană sau cu buzunarele doldora de promisiuni.

În fond şi la urma urmei, din '90 încoace, suntem martorii unora dintre cele mai dure scene, ba chiar microistorii, de trădare naţională pe care le-a cunoscut România modernă. Oamenii ăştia, mulţi dintre ceea ce numim politicieni cu state vechi, au fost şi continuă să rămână, centrul propriei lor scene politice; buricul "platformei de ascensiune" - că pentru altceva mai bun nu s-a dovedit a fi termenul "platformă".

Oamenii trădării; inşi fără "maniere" şi cu "beregăţile betegite" de atâtea minciuni şi false declaraţii patriotarde, cărora le este bine şi din ce în ce mai bine. În orice vreme. Ei sunt chipurile Răului de lângă noi, care au afundat ţara - de la un capăt la altul - în noroiul tranziţiei. Meşteri în ticluirea pasajelor pentru traversare de la Dreapta la Stânga politică şi viceversa.

Ei nu au dureri de cap, ci d