Poate că în vremuri de criză, atenţia tuturor se îndreaptă către Berlin. Dar experienţa ultimilor ani ne-a arătat că Europa funcţionează eficient abia atunci când sunt implicate statele mici.

Dacă ar vrea, bineînţeles că Germania ar putea prelua conducerea Uniunii şi lista de argumente ce fac posibil un asemenea scenariu este extrem de lungă. Dar n-ar fi o idee bună. Germania nu poate şi nu trebuie să le facă pe toate. În chestiuni economice, ţara are multe de spus. Dar iată că în chestiuni politice sau chiar şi militare, alte state europene încep să fie prima vioară. Ne referim aici la operaţiunea din Libia sau la coordonarea politicii europene faţă de Rusia (o iniţiativă poloneză).

Concluzia evoluţiilor europene pe plan politic şi economic este că nu mai reuşim să găsim niciun răspuns definitiv la întrebarea lui Henry Kissinger: „Eu pe cine trebuie să sun când vreau să vorbesc cu Europa?”. Nu ştim, domnule, depinde în ce problemă sunaţi. Dar acesta este farmecul Europei. China are defecte majore. Dominanţa sa nu e inevitabilă (The Guardian)

În prezent, China este un succes. Economic. Nu poate încăpea îndoială. Dar el va continua numai dacă elitele ţării vor începe şi reformele politice atât de necesare.

Datele economice, mai ales cele afişate de China după criza din 2008 ne pot face să credem că secolul al 21-lea va fi în mâinile Beijingului. Dar Republica Populară se află în faţa unui test crucial. Odată cu schimbarea gărzii la conducerea Partidului Comunist vom vedea dacă ţara va continua trendul ascendent sau dacă se va împiedica de defectele din propriul sistem politic.

Realitatea chineză este că economia e mai dezechilibrată ca niciodată, distribuţia averii mai inechitabilă decât în Vest, gradul de tehnologizare este încă ridicol la nivelul ţării şi protecţia mediului inexistentă. La toate acestea se adaugă profunda lipsă de