Sunt persoane care încă mai insistă că traducerea este copilul vitreg al literaturii, că este o artă ingrată, secundară. Multe sunt definiţiile pentru traducere şi traducători.

La mijlocul secolului al nouă- sprezecelea, Balzac i-a numit pe traducători „caii de poştă, care se schimbă de la o staţie la alta”. O sută de ani după el, poetul, beletristul şi traducătorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur în schimbul spiritual între popoare”. Înca în secolul al şaisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate şi prost plătite. Însă, traducerea are şi contestatori. E cunoscut adagiul italian „Il traduttore e sempre un traditore” (“Traducătorul este întotdeauna un trădător”) sau cel francez, potrivit căruia „traducerea e ca femeia: dacă e frumoasă, e infidelă, dacă este fidelă, nu e frumoasă...”

E adevărat că multe cuvinte de laudă s-au scris şi despre noi, traducătorii. În ultimul timp am avut fericirea să traduc şi să întocmesc o antologie sub titlul Lacrimi şi sfinţi cu texte ale marelui gânditor şi filosof româno-francez, unul dintre ultimii umanişti ai epocii noastre, românul din Sibiu, Emil Michel Cioran. M-am simţit măgulit, citind şi traducând următoarele cuvinte: „Traducătorii pe care i-am întâlnit în viaţa mea, aproape întotdeauna îi întreceau pe scriitori. Ei erau mai instruiţi, mai culţi, mult mai buni şi mai demni decât mulţi dintre aceştia...”

Cred însă că lauda cea mai mare, la care ar putea visa un traducător este negarea totală a celor realizate de el: nu ar fi trebuit, nici măcar să se observe că s-a făcut o traducere...

Este adevărat că, atunci când citeşti un autor într-o limbă străină şi îţi place, resimţi dorinţa aproape irezistibilă să-l traduci. Este de înţeles, pentru că una din plăcerile lecturii, precum şi ale muzicii, este să o împărtăş