Mă refer la această propunere.

Din două motive: A. Interesul general al stabilității democrației noastre. B. Interesul lor particular din acest moment. În cazul liderilor opoziției, A și B se suprapun în mod fericit. Le voi argumenta pe rând.

A. Interesul general

Din 2000 încoace, dar mai ales după 2004, am schimbat în mod nefericit diverse reguli privind algerile. Votul struțo-cămilă uninominal cu compensare a fost o tâmpenie. Alegerea primarilor într-un singur tur altă tâmpenie. La fel alegerea președinților de consilii județene. Dar între aceste multe tâmpenii, cea mai mare a fost despărțirea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale. În 1996 și 2000 avusesem niște precedente fericite. Suprapunerea celor două alegeri lăsa loc ca nemulțumirea populară să tranziteze automat într-o schimbare de putere totală – președinte + guvern. Parțial, modelul a fost valabil și în 2004 – doar un rezultat foarte strâns la alegerile parlamentare a permis președintelui nou ales Băsescu să încline balanța prin prerogativa numirii premierului.

De ce au fost despărțite prezidențialele de parlamentare? Nu a fost limpede nici atunci. Probabil să fi fost frustrările lui Adrian Năstase față de puterea președintelui Iliescu. Uităm acum că toți președinții români au avut conflicte cu premierii – Iliescu / Roman, Năstase; Constantinescu / Ciorbea, Vasile; Băsescu / Tăriceanu – conflictul între palate este înscris în gena semiprezidențialismului. Problema de bază este că avem două legitimități directe: cea a președintelui ales direct și cea a majorității parlamentare care votează un guvern. Dacă cele două legitimități nu se suprapun, atunci conflictul este deschis și virulent. Dar alegerile simultane reduc șansele conflictului de legitimități (nu îl elimină, cum s-a văzut în 2004). Despărțirea alegerilor nu a făcut decât să crească șansele acestui conflict. Inventa