Pentru mine adevărații câștigători, la care mă uit deseori cu jind, sunt cei care continuă să meargă drept deși viața i-a lovit cu biciul în cele mai sensibile locuri iar ei refuză să se izoleze. Sunt cei care nu dau niciodată vina pe răutatea oamenilor, trec senini pe lângă cele mai crunte dezamăgiri
și-și fac din fiecare durere o lecție pe care o memorează pentru ca mai apoi s-o recunoască ușor în matricea întâmplărilor și faptelor de viață. Îi admir pe cei care nu se lasă devastați de dureri sentimentale, cei care nu scrijelesc până la sânge rana autoflagelându-și la nesfârșit sufletul, îi iubesc pe cei care știu atât de frumos să-și spele podeaua vieții, curățind fiecare cotlon, ștergând praful în fiecare unghi pentru ca mai apoi să deschidă larg ferestrele și să lase lumina să pătrundă prin toți porii. Îi ador pe cei care nu se lasă doborâți de depresii, care știu să jongleze frumos cu săgețile aruncate din public, care sting senin cuvintele înfierbântate de ură ale semenilor, care știu să se așeze cuminți la locul lor într-un univers firesc și frumos organizat. Sunt cei care nu-și îngroapă dezamăgirea sub preș acolo unde ascund tot gunoiul pentru ca niciodată să nu mai pomenească de ea.
Ce frumos știu ei să-și disece propriile greșeli, cu cât curaj reușesc să-și admită slăbiciunea, naivitatea, rătăcirea… Sunt cei care atunci când iubesc, iubesc pe viață… și nu le e frică să recunoască că iubesc de-o veșnicie același om. Sunt cei care au descoperit adevăratul rost al dragostei. Ei nu se însingurează și nu discută la nesfârșit despre degradarea umană.
I-ați văzut vreodată pe cei care știu să lupte cu soarta? Ați văzut cum se încăpățânează să-și păstreze încrederea, să nu abdice de la propriile legi, ați văzut ce arsenal scot la lumină? Eu am învățat să-i recunosc dintr-o suflare: le simt privirea curată pe stradă, în metrou, nu comentează c
