Cea mai bună „coană Joiţica” dintre toate interpretările pe care le-am văzut şi, slavă Domnului, am văzut nenumărate şi unele au fost extraordinare, cea mai bună fără drept de apel a fost Carmen Stănescu.

Nu ştiu cum a fost prima Coană Joiţică, cea din timpul vieţii lui Caragiale – Ciucureasca – dar ştiu că cea a lui Carmen Stănescu a avut un strălucitor relief teatral.

Scena era plină de coana Joiţica, şi numai de ea, deşi în jur erau doar actori fabuloşi. Era atât de stăpână în lumea lui Trahanache şi a lui Tipătescu, încât scena rămânea pustie când avea treabă în culise.

În anul 1962, cu ocazia comemorării lui Caragiale – 50 de ani – Teatrul Naţional, sub bagheta regizorală a lui Sică Alexandrescu, a prezentat toate piesele lui Caragiale, şi desigur şi „O scrisoare pierdută”. A fost un mare succes. Şi noi putem gusta reuşita, vizionând înregistrarea făcută pe viu de Televiziunea Română – uneori se mai reia.

Despre Caragiale, Carmen Stănescu scrie în foarte frumoasa ei carte „Destăinuiri”:

„De onorabilul I.L. Caragiale m-am îndrăgostit încă din timpul liceului.

Pe mine, stimabilul m-a urmărit pas cu pas. L-am atras cu talentul şi frumuseţea mea. I-a căzut cu tronc o oarecare replică pe care o dădeam cu foarte mare aplomb şi la care sala exploda în aplauze.

Ne-am legat pe viaţă noi doi, Caragiale şi cu mine.

Am fost întrebată cum aş juca-o azi pe Zoe. Aş interpreta-o exact ca atunci, Zoe pe care a dorit-o şi a iubit-o Caragiale şi nu una inventată de imaginaţia incorectă a unui regizor. Eu am învăţat de la Sică Alexandrescu cum trebuie interpretat Caragiale. Şi cum trebuie respectat.”

Carmen Stănescu a fost Joiţica alături de o pleiadă de actori uluitori: Al. Giugaru, S. Timică, Radu Beligan, Gr. Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu.

„O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu l-a fă