În trecut, se făceau deseori întâlniri în care crema lumii literare româneşti se reunea spre a discuta şi recita. O astfel de întâlnire a avut loc şi în Craiova.

Era duminică. O duminică de mai, 21, în anul 1906, ne spun, peste vremuri, nişte pagini îngălbenite ale revistei Ramuri. „Soarele scaldă în lumină frumuseţea parcului, pătrunde în raze subţiri prin frunzişul arborilor bătrâni, împărtăşeşte o vrajă deosebită chioşcurilor pitoreşti acoperite cu stuh, turnului ce pare acuma într’adevăr o veche cetate în ruină, poleeşte luciul lacului, pe care pluteşte o lebădă albă-mândră printre florile de nufăr. Văzduhul tremură în cântecele fanfarei militare. De ce o fi cântând oare astăzi numai bucăţi româneşti? Cine le-o fi şoptit oare că parcul are nişte oaspeţi aşa aleşi?“.

Poetul Marinescu, „aşa de iubit şi de preţuit“, sublocotenentul Vulovici, „voinic vesel, care îţi rechiamă simţirea puternică şi sănătoasă din versurile lui“, profesorul Mihăilescu, „inimosul“, toţi erau acolo. „În tovărăşia lor alţi trei tineri: unul palid, cu ochii mari în care e întipărită o jale duioasă, poetul Corneliu Moldovan; altul cu înfăţişarea aşa de gingaşe, cu ochii albaştri, senini, umezi, cu păr bălai, poetul Octavian Goga; însoţit de bunul lui prietin profesorul Lupaş de la Seminarul din Sibiu. Curând răsar în mijlocul lor ochii fulgerători, fruntea largă a profesorului Iorga“.

Versuri şi aplauze

Cu toţii veniseră pentru aşteptata, dorita şezătoare de seară. În sala plină, ochii nerăbdători îi căutau pe scenă pe Sadoveanu, pe Iosif, pe Gârleanu. „D-l Iorga se ridică şi deschizând Şezătoarea, lămureşte că Gârleanu a trebuit să rămână la redacţia «Neamului Românesc», că pe Iosif îl opreşte un ordin venit de sus, de acolo de unde-i atârnă egzistenţa, iar pe Sadoveanu o mare... dar o mare bucurie familiară“.

N-avea nimic. „Profesorul Cantuniar