Evenimentele care preced Intrarea Triumfală a Mântuitorului în Ierusalim (Duminica Floriilor), învierea lui Lazăr şi ungerea din Betania, consemnate de Evanghelistul Ioan, au avut un rol pregătitor şi consolator pentru ucenicii Domnului în apropierea Patimilor Sale.

Intrarea Domnului în Ierusalim semnifică acceptarea suferinţelor şi morţii de către Mântuitorul, dar şi descoperirea Chipului Său Împărătesc, Ca Cel ce este Atotputernic, Stăpânitor al vieţii şi al morţii şi Biruitor veşnic al răului. Împăratul Hristos îşi face intrarea biruitoare în Ierusalim, smerit pe mânzul asinei, în deplină ascultare, pentru a împlini voia atotputernică a Tatălui şi a muri pe cruce, preţ de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc, scrie ziarul Lumina.

Perspectiva pe care o avea poporul evreu despre Mesia, cel aclamat ca Împăratul lui Israel, este opusă faţă de lucrarea pe care Domnul Hristos vine să o împlinească în Ierusalim. Poporul evreu aştepta în acele momente împlinirea mesianităţii lui istorice, adică proclamarea unei împărăţii lumeşti care să le asigure bunăstarea, libertatea şi prestigiul printre neamuri. Prosperitatea era înţeleasă la poporul evreu ca semnul alegerii de Dumnezeu.

Mântuitorul nu numai că nu urmărea aceste lucruri, dar a arătat că Împărăţia cerurilor, pe care a venit să o proclame, este o realitate duhovnicească care nu se manifestă prin criterii materiale exterioare. Împărăţia cerurilor este împărtăşirea unor daruri infinit mai bogate decât cele lumeşti, şi ele se traduc prin daruri de viaţă veşnică, de viaţă absolută şi nepieritoare. Mântuitorul şi-a pregătit ucenicii pentru darurile cereşti atunci când le-a vorbit de viaţa cea adevărată, pâinea cerească, apa cea vie, care izvorăsc din Persoana Sa. Observăm că aceste daruri sunt caracterizate de epitete ca adevărat, viu, ceresc, tocmai pentru a le distinge de darurile trecătoare