Am pornit fără ţintă prin oraş cu gând să mă întorc peste o oră-două la hotel. Altul nu mai era în Orhei. Peste drum am văzut o cafenea. Scria mare pe firmă, cu litere chirilice. Întotdeauna după ce spargi nişte pahare e binevenită o cafea. Am pătruns într-o afumătoare strâmtă, fără ferestre. Vreo douăzeci de băieţaşi, suiţi unii în capul altora, păcăneau la nişte aparate. Într-o parte cineva se chinuia să urce în copac un roboţel pătrăţos, alături un gândac hăpăia în mare viteză şiruri de bile colorate, mai încolo cineva trăgea de o manetă că să-i vină pe ecran o banană, o cireaşă, o portocală. Am străbătut anevoie ghemul uman şi am ajuns plin de mirare la tejghea. Era doar o masă îngustă şi atât. Niciun obiect pe care te-ai fi aştepat să-l găseşti într-o cafenea, cum ar fi nişte ceşti, scrumiere, nişte sticle de băutură în rafturi, poate chiar o oală de cafea pe un reşou. Nedumerit, am cerut totuşi o cafea, daca tot ajunsesem până acolo.

— Nu siervim cafea! — a venit, scurt şi oarecum pe româneşte, răspunsul băiatului de la tejghea.

— Am văzut afară că scrie cafenea… am crezut că pot bea o cafea aici… Măcar un zaţ!

— Aicea-şă ie cafinea di giocuri ielectronici. Cafea putieţ sî beţ la cafeneaua di cafea.

Omul cu râma pe faţă

Cafeneaua de cafea era oleacă mai sus, pe dreapta. Am trecut pe lângă o cafenea de podoabe, o cafenea de tabac şi una de sifoane: "Albinuţa”, "Todiriţă”, "Furnicuţa”. Ţinta mea era "Cafeluţa”. Am găsit-o uşor. Am priceput că acolo o încăpere mică se numeşte cafenea. Şi că urâţenia clădirii se îndulceşte cu un diminutiv.

Am băut ceva fierbinte şi maro — nici nu vreau să spun cafeniu. Nimic n-avea în comun cu cafeaua băutura pe care mi-a adus-o la masă un malac tuns cu unghiera, cu o cicatrice roşie în colţul gurii, parcă i se scurgea o râmă pe barbă. Şi avea şi nişte lopeţi de mâini, de-am zis că fa