27 martie 1987
Soarta ingrată a profesorilor de ştiinţe exacte, care predau la liceele umaniste, începe să semene a rol de comedie. Profesoara L. a hotărât şi a transmis azi, la ora domniei sale, că „la Maiorescu se cunoaşte că e crescut la şcoala lui Iorga”!? Nici o lege a fizicii nu a putut, până în prezent, să îl facă pe strălucitul literat al secolului al XIX-lea să înveţe la şcoala unui alt strălucit intelectual care a devenit matur şi întemeietor de şcoală, după începutul secolului al XX-lea.
Răsturnările se ţin lanţ în viziunea aceleiaşi profesoare: „Ce enervant este Ion Barbu când publică texte violente în Săptămâna!”. Sigur, nu era vorba de Ion, ci de Eugen, dar ce mai contează, atunci când emitentul acestor păreri spune că:
„Eu nu mă bag, eu nu mă interesează nimic, sunt doar titulară pe catedră şi n-am nevoie de nimic, sunt, cred eu, un om nu chiar atât de prost...” Reacţiile de revoltă populară, în clasă, n-au venit nici din partea celor mai oportunişti elevi.
Şi pentru că a trebuit să se încheie şiragul de perle cu una de specialitate, am mai aflat că:
„Echilibrul care face ca materia să nu cadă în ea însuşi l-a inventat un mare fizician american”. Noroc cu fizicianul american, că, dacă nu venea cu invenţia la timp, materia se prăbuşea „în ea însuşi”, sub povara istoriei. E de dorit un simpozion cu premii, decernate acelora care fac distincţia între descoperire şi invenţie. Altfel, Beethoven nu e mintea creatoare de muzică şi mâna de pe clapele pianului, ci inventatorul muzicii, descoperitorul pianului şi, eventual, comis voiajorul aparatelor auditive.
„Acelaşi basm”
Aşteptând vizita unei frumoase colege de clasă, devin agitat şi îi propun lui A.P. să scriem un cântec. Tata găseşte cel mai potrivit subiect pentru o poezie, astfel că, seara târziu, repertoriul nostru se îmbogăţeşte cu a 37-a piesă, „A