Despre placerea mâncatului se spune că e o „desfrânare a minții”. Lacomul, observa Balzac, e mai mult decat o brută dar mai puțin decat un om. La ce bun un astfel de obicei? Cui foloseste mâncatul în exces? Dincolo de sațietate, cărei nevoi interne îi răspunde apetitul? Lăcomia mâncatului se spune, biblic, că ar fi un păcat capital!

Lăcomia mâncatului

Animalul, de la mare la mic, răspunde unor nevoi fundamentale, așa-zise „principii” care pun presiune pe individ, asupra funcționării și comportamentului său. Perpetuarea speciei e o astfel de presiune. Evitarea anihilării, recte a morții, o alta. Oamenii, dar și alte primate și mamifere, în special delfini sau balene, au în plus un mijloc social de recunoaștere și agregare în comunități. „Suntem, direct proportional cu nivelul nostru de constiinta, de la primul la ultimul, influențați axial de plăcere ca motor cu combustie interna. Prin placere inteleg pulsiunea libidinală asa cum o conceptualizează Freud. Dar în interiorul aceluiași complex se află, obligatoriu, și evitarea neplăcerii, sau a durerii de orice fel, fie ea fizică or psihică, adică placerea absenței oricărei dureri: euforia! Durerea, îndeosebi cea psihică, emoțională, modulează și controlează de la un punct încolo afinitatea individului pentru un anume obicei, or comportament”, spune dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru la clinica Mincare din București.

Egoismul creierului

Hrănirea este, implicit și explicit, o activitate plăcută. Lipsa hranei declanșează un lanț de senzații în organism, de la neliniște, la reacții la nivelul abdomentului. Contemplarea actului alimentar contribuie la delimitarea cauzei pentru care a survenit alterarea dispoziției. Omul se angajează, deci, țintit pe rezolvarea unui dezechilibru. „Așa e! În momentul în care alimentul intră în organism, toată axa neuro-hormonală reactionează și pregate