La zece ani de la declanşarea campaniei în cazul Casei lui Eminescu de la Văratec, nu s-a întîmplat nimic. În afara faptului – evident – că aşezămîntul s-a mai degradat între timp.

În toate ghidurile, Castelul Heidelberg din Germania se mândreşte cu banca lui Goethe, o alcătuire din piatră despre care o tăbliţă spune că pe ea ar fi stat marele poet în plin amor pentru o femeie măritată din oraş. Dacă Goethe a stat pe banca respectivă sau pe alta, de alături, sau dacă nici n-a binevoit să se aşeze sînt chestiuni asupra cărora istoricii literari se mai ciorovăiesc încă.

Sigur e că nemţii au avut înţelepciunea de a exploata cultural şi turistic pînă şi acest semn nesigur al trecerii poetului lor naţional prin această lume. La Văratec se găseşte, aşa cum era cu un secol şi ceva în urmă, casa în care a locuit Mihail Eminescu.

Asupra acestui adevăr în istoria literară românească nu există controverse. Augustin Z.N. Pop şi Zoe Buşulenga au arătat cu dovezi că între 1874 - 1889 Eminescu venea la Văratec în casa închiriată de la maica Asinefta Ermoghin.

Dar chiar dacă ar fi controverse, chiar dacă - să spunem - şederea marelui nostru poet în această casă ar fi doar o legendă, noi, românii, ar trebui s-o declarăm monument al patrimoniului nostru cultural şi s-o înscriem în circuitul turistic naţional şi internaţional. O campanie dusă nu numai de istoricii literari, dar şi de simplii cititori mi-a atras atenţia asupra situaţiei dramatice în care se află acest loc magic legat de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.

Nu o dată am scris că un intelectual (înţelegînd prin asta orice român care-şi pune mintea la bătaie ca să facă sau chiar să dreagă ceva) trebuie să se înscrie voluntar în Marele Război pentru Apărarea Trecutului Cultural. S-a vorbit mult în ultimul timp de implicarea intelectualilor în politică. În politica înţeleasă ca o negustorie,