Zarraga şi “Marquitos”, nişte dinozauri de la Real Madrid, s-au stins în decurs de o lună. Aveau, braţ la braţ, 441 de meciuri şi 10 Cupe ale Campionilor. Pe cine a interesat dispariţia eroilor cu tricouri cu anchior, bască pe cap şi genţi din lemn?
Mi ţi-l prezentase marele Bernabeu, presidentele. Don Santiago, cu trabucul în gură - da, aşa erau conferinţele de presă pe atunci, cu fotografi stînd în genunchi şi trăgînd cadre, cu jurnalişti cu stilou la pălărie, precum pana lui Winnetou… Tremura tot. “Puiule, ţi-e răcoare?”, îl întrebase cea mai luminată minte a fotbalului din toate timpurile. Afară erau cam 32 de grade. Îi era frică. Cînd semnase “Jose Maria Zarraga” cu Real, îl ţinuseră de mîini şi de picioare, aşa de tare “vibra”. 10 zile de cînd împlinise 19 ani.
Scarone, uruguayanul, antrenorul, îl aruncase în luptă din prima. Vîrf pe mîna dreaptă, deşi el juca mijlocaş. A bătut la uşa maestrului şi l-a rugat să-l mai lase pe bancă o tură, două, trei. “N-am viteza necesară, nu vreau să mă fac de rîs. Cînd s-o descoperi postul meu, atunci muşc din adversari”…
O viaţă la “albi”
Doar-doar ce-a prins 218 meciuri la cel mai galonat club din lume. Cinci Cupe ale Campionilor, şase campionate ale Spaniei, o Intercontinentală. Acum intervine placa. Păi, ce, ăla era fotbal? Punea stop atacantul şi apoi trimitea, prin porumbel călător, o depeşă către fundaş: “Mi-ar face o deosebită plăcere dacă aţi binevoi să mă atacaţi”… Da, dar 5 Cupe ale Campionilor? Ultima, la Glasgow. Bernabeu, trabuc. Discurs de 30 de secunde, în vestiar, înainte de start. “Muchachos, mîna noastră are cinci degete; oamenii, cinci simţuri; noi avem patru; haideţi după a cincea!”. S-a stins zilele trecute, 81 de ani. Cineva, nu se ştie cine, i-a pus în sicriu o poză. El e în mijloc. În dreapta sa, Di Stefano. “La Saeta Rubia” îl ţine de după umăr. În stînga, Gento. Atît!
