Foto: Thinkstock Exista o vreme, şi nu îndepărtată, în care amigdalele, polipii, apendicul se scoteau pe bandă rulantă. La mici suferinţe în gât, în nas, la mici dureri în burtă, părinţii îşi luau copiii şi se duceau la chirurgi sub deviza „să scoatem amigdalele şi polipii, că tot sunt inutile şi nu fac decât rău”. Se întâmpla ca părinţii chiar să ceară chirurgilor îndepărtarea în acelaşi timp a amigdalelor şi polipilor, fiindcă „tot s-a făcut anestezie”.
Mai târziu, medicina a demonstrat că amigdalele şi polipii nu sunt chiar nişte organe inutile, că fac parte dintr-un lanţ de apărare imunitară, constituind prima armată de luptă cu infecţiile în partea superioară a aparatului respirator. După cum mai târziu s-a descoperit că şi apendicul este prin construcţia lui limfoidă tot un organ de apărare imunitară. Deci scoaterea amigdalelor şi a polipilor pompieristic aduce neplăceri ulterioare. De altfel, americanii susţin că pe an e bine ca micuţul să se lupte cu patru-cinci episoade de amigdalite şi cu alte câteva infecţii respiratorii pentru a-şi modela şi întări imunitatea. Totuşi, scoaterea vegetaţiilor la copii se impune atunci când ele s-au dezvoltat exagerat şi împiedică respiraţia normală pe nas.
Copiii care au vegetaţii mărite sunt obligaţi să respire pe gură, şi ei sunt palizi, cu cearcăne, n-au poftă de mâncare, dau randament scăzut la şcoală. Ei fac des otite. Ei nu aud foarte bine, căci dacă nu respiră pe nas nu se aeriseşte urechea medie şi secreţiile rămân în urechea medie. Copiii ăştia sunt, cum se zice, mucioşi, le curge nasul permanent, chiar dacă nu sunt răciţi. Au mai des sângerări din nas şi mucii irită amigdalele din cerul gurii, care sunt agresate şi de aerul rece adus de respiraţia prin gură. Ei fac mai des bronşite, bronhopneumonii, iar sugarii sunt împiedicaţi să tragă laptele din sânul mamei. La copii, aceste insule de ţesut limfa
