Într-o Românie în care transfugii politici şi penali sunt subiectele predilecte ale comentatorilor, o carte de dialoguri între Gabriel Liiceanu şi Mircea Ivănescu nu pare să fie destinată a trezi pasiuni şi emoţii publice. Din ea nu se revarsă miasmele de hazna ale imprecaţiei de presă, ci se distinge sunetul, ironic şi melancolic, al unui destin care se lasă citit, cu puţină vreme înainte de a fi istorie.
“ Măştile lui M . I” este omagiul pe care prozatorul şi moralistul îl aduc unui om – monument: în ceea ce are mai profund şi nespectaculos, sugerează Gabriel Liiceanu în portretul memorabil pe care îl dedică lui Mircea Ivănescu , poetul şi traducătorul prezintă aura celui care a trecut prin istorie atent la jocul spiritului, indiferent la gloria vană pe care o căuta contemporanii săi. În conversaţia care se ţese în jurul patului modest în care este imobilizat Mircea Ivănescu ,se poate discerne nu doar autobiografia unui artist, ci şi biografia unui secol pe care Mircea Ivănescu şi Gabriel Liiceanu îl revizitează, împreună. Muzica care se naşte este asemănătoare, prin graţie contrapunctică,armoniei delicate şi sobre a unui cvartet. Din ea lipseşte infatuarea mediatică- dialogul dintre cei doi nu este doar un testament intelectual al lui Mircea Ivănescu, ci şi o lecţie, discretă, de stil în această vreme accidentată şi vulgară.[1]
“Măştile lui M. I” expune întreaga complexitate interioară a unei fiinţe retractile. Miracolul reuşit de Gabriel Liiceanu este acela de a fi fost interlocutorul rafinat şi empatic ce trezeşte în Mircea Ivănescu un gust al confesiunii. Poetul care se priveşte pe sine drept simplu versificator priveşte posteritatea care îi este mai aproape ca niciodată. Judecăţile despre sine şi despre ceilalţi au tăietura definitivă care nu lasă loc ambiguităţilor. Mircea Ivănescu şi Gabriel Liiceanu compun, împreună, partitura unei proze ce f