Timp de 35 de ani, Nicolae Ceauşescu şi-a exasperat partenerii din Tratatul de la Varşovia. Speculaţiile şi avantajele tacticii de a se opune le preluase de la Gheorghiu-Dej.
La începutul lui 1965, echipa de la Bucureşti, reprezentată de tandemul Gheorghe Gheorghiu-Dej - Ion Gheorghe Maurer, continua în forţă programul anunţat prin Declaraţia de independenţă din aprilie 1964. În calendarul intern erau fixate alegeri pentru Marea Adunare Naţională în martie, iar în iulie - cel de-al IV-lea Congres al PMR.
Participarea la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ (CPC) al Organizaţiei Tratatului de Varşovia (OTV) din 19-20 ianuarie 1965 a fost actul final în politica externă coordonată de Gheorghiu-Dej. Semănând uneori jocului „de-a Gică contra" s-a derulat şi această ultimă întâlnire.
Avizat asupra secretelor
Până a-i lua locul lui Dej în fruntea ţării, Ceauşescu n-a fost în componenţa delegaţiilor care reprezentau România în alianţa militară a lagărului comunist. Era însă la curent cu toate strategiile din cel puţin două surse. Prima - şedinţele Biroul Politic unde se aprobau acestea. A doua - prin coordonatorii secţiilor CC al PMR de politică externă, probleme militare şi speciale aflate în subordinea sa de secretar cu Organizatoricul.
Ceauşescu era, desigur, avizat şi asupra strict-secretelor obţinute prin „reţeaua Caraman" din blocul militar advers. Momentul acesta distinct din istoria „războiului rece" a fost, pe linia responsabilităţilor de stat şi partid, un succes al prietenului său, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne. Secretele NATO, virate Moscovei, via Bucureşti, erau atât de importante încât, după informaţiile lui Ştefan Andrei, au schimbat strategia negocierii Moscovei cu Washingtonul.
Ridicarea baricadei
Şi iată ce s-a întâmplat în vârful Olimpului comunist în 19-20 ianua
