Zița purta fustă largă și creață, avea părul negru împletit și salbă la gât. Rică Venturiano și-a tras frac roz și un joben uriaș. O masă, un pat, o căldare și un lighean de tablă erau decorul piesei de teatru „Iech riat balvalali“, prezentată cu zece ani în urmă, pe scena Teatrului Mic din București. Pentru cine nu cunoaște limba romani, precizăm că era vorba de comedia „O noapte furtunoasă“, a lui Ion Luca Caragiale, în variantă țigănească. A fost un spectacol inedit, în care actorii erau tineri voluntari de etnie romă. Buna dispoziție de pe scena și din sală au fost întreținute de muzica lăutărească. Declamația în romani a lui Jupân Dumitrache „Și eu sunt român!“ a stârnit hohote de râs și aplauze. Inițiativa a facut parte din „Pași spre toleranță“, un proiect finanțat de Uniunea Europeană. Cu siguranță că, acum mai bine de 100 de ani, Ion Luca nu s-a gândit că teatrul său va fi folosit ca stindard pentru pacea și înțelegerea între etnii și popoare. Cu binecunoscutul său umor, el ar fi schițat însă un zâmbet, în colțul gurii, parcă spunând: „Nimic din ce e omenesc nu îmi e străin“. Pentru știința lui de oameni îl iubesc, mai întâi.

Într-o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, Caragiale scria: „Frate Vlahuță, de ce să ne facem spaimă și inimă rea, degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași, oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni [...] îi pot arăta ca și cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc, de cei dintr`altul; ei însă, în fondul lor, pretutindeni și totdeauna, sunt aceiași. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost. Unul e mai așa, altul mai altmintrelea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!“

C