Cel mai recent carnaval politic la vârf include propunerea - vicleană şi ipocrită - a preşedintelui Traian Băsescu de a se retrage din funcţie dacă i se împlinesc vrerile (pe cine poate păcăli un asemenea paradox?), ca şi răspunsurile la ea, venite din partea liderilor opoziţiei. „Demisionez, dacă faceţi cum voi zice eu!", spune Traian Băsescu. Păi, atunci, la ce să mai folosească demisia, dacă şi după ea politica se va face după priorităţile stabilite de eventualul demisionar? De ce nu invers? De ce, adică, să nu rămână preşedinte şi să se schimbe, la urma urmei, regulile pe dos decât vrea preşedintele?
Cine îl încurajează pe Traian Băsescu să creadă că numai domnia sa poate postula reguli, că doar viziunea domniei sale asupra cadrelor jocului politic poate fi chibzuită şi potrivită? Pe ce temeiuri de cunoaştere a principiilor aşezate la temelia instituţiilor, cu ce calificare juridică şi politologică? Experienţa domniei sale, de comandant de navă pe mările lumii, de ministru în mai multe domenii şi aparţinând mai multor guverne, cea de primar general al Capitalei şi, nu în ultimul rând, cea de preşedinte în două mandate, contează - sau ar trebui să conteze mult - în practica politică relevantă la nivel cotidian. Cu tot bagajul de cunoştinţe strategice şi tactice pe care o astfel de zestre i le poate pune la dispoziţie, cu siguranţă că relevanţa sa nu este în domeniul inovării constituţionale. Deciziile de acest fel se iau în timp, după studierea atentă, pe faţă şi pe dos, a situaţiei existente şi a zonelor presupus a fi modificabile, estimându-se cu ajutorul constituţionaliştilor - chiar avem o şcoală de experţi în dreptul constituţional care ar merita respect! - impactul intervenţiei de sus, dar şi supunându-se atenţiei şi dezbaterii întregului demos, cetăţenilor ajunşi la vârsta exercitării responsabile a drepturilor şi obligaţiilor civice.
Poate c
