Am avut ocazia să particip la lansarea Alianței pentru Argeș și Muscel de la finalul săptămânii trecute. Am văzut multe acolo, într-un interval destul de scurt de timp. Am văzut un președinte de partid, Aurelian Pavelescu, venit de la București să-și arate susținerea pentru acest proiect, menit să schimbe culoarea roșie a județului cu verdele. Am văzut reprezentanții celor două universități, pledând pentru nevoia unei schimbări și în acest județ care, parcă, a rămas pe loc în timp ce alții tot cresc. Am văzut trei partide, PDL, PNȚCD și PNGCD, care au acceptat să-și pună la comun candidații, într-un timp extrem de scurt. Am fost însă impresionat de două momente din cadrul acestei lansări. Primul a fost, în ordine cronologică, discursul lui Constantin Stroe, pe care îl și reproduc video la finalul materialului. Omul care a salvat Dacia a fost aplaudat în picioare, de toată sala, și probabil că nu puțini din sală se întrebau care ar fi fost soarta județului dacă argeșeanul cu cea mai mare trecere la București (a ajuns inclusiv în consiliul consultativ al premierului Ungureanu) ar fi intrat în politică. Și a ținut un discurs nu prea lung, în care, fără să atace pe nimeni, s-a întrebat de ce la alții se poate face ceva, iar la noi nu, dând exemple precum Dâmbovița, județ considerat de mulți sub Argeș la toate capitolele. Se vedea tristețea omului care ar fi vrut și la el acasă o schimbare, care însă întârzie să vină..Al doilea moment care m-a impresionat a fost cel din final, atunci când Mircea Andrei a vorbit despre argumentele Alianței pentru Argeș și Muscel. Și m-a impresionat jena sa vizibilă atunci când povestea despre o deplasare într-o comună din nord, Arefu, unde oamenii îi spuneau că n-au canalizare și n-au drumuri. Jena unui politician care se izbește de realitatea cruntă a României reale, în care nu contează doctrine, nici ultimul model de iPhone și nici nunta