Orheiul într-o sticlă

Erau suveniruri pentru turişti. Orheiul nu era oraş la mare, — şi cred că nici acum nu e —, ca să te întorci de acolo cu o cutie tencuită cu nisip şi cu melcuşori. Nici oraş de munte, să-ţi iei amintire o felie de copac, tăiată oblic, cu o căprioară pictată, adăpându-se din pârâiaşul izvorât dintr-o cabană, incredibil de albastru şi plin de peştişori congelaţi. Nu era Iaşul, să-ţi umpli valiza cu vederi de la Palatul Culturii. Dar ce zic eu Iaşi? Nu era nici măcar Dorohoiul, — nici nu se compară! —, ca să pleci cu o vază colorată ciordită de la fabrica de sticlă şi vândută la barieră. Nu am văzut semne că Orheiul ar fi avut industrie. Şi, finalmente, Orheiul nu mai era nici măcar Orheiul care a fost, aşezarea aia frumoasă, locuită de răzeşi rumeni şi viteji din scrierile pline de farmec ale lui Sadoveanu. Nu mai era decât un oraş, Orgheev, desfigurat, ieşit cu julituri din râşniţa istoriei, pansat de la un capăt la altul cu o veche fâşie de castani, golit de populaţia şi de spiritul lui moldovenesc şi umplut la loc cu venetici din stepa rusă şi din pustiile Asiei, cu limba şi cu obiceiurile lor cu tot. Şi nemaifiind decât atât, din Orhei nu puteai pleca decât cu o capră sau cu o ciubotă de sticlă, să bei coniac "Strălucitor” din ele.

La ce e bună ştiinţa de carte

Mi-am pus "Săniuţa” deoparte, pentru vremuri de secetă, şi i-am cerut lui Colea — aşa mi-a spus că-l cheamă — nişte "Strălucitor”. Sticlele alea nu se vindeau decât cu totul, dar se mai făceau şi excepţii când se întâmpla să vină la hotel vreun ziarist român, să fie singurul client şi să ceară un pahar de coniac trântind bumăştile pe masă. Colea a scos de sub tejghea o sticlă începută. Era un tanc balşoi, plin cu coniac până mai sus de şenile.

— Te tridţati cetîri! am strigat, recunoscând din prima uriaşul tanc sovietic T-34, cu formele lui robuste,