Foarte mulţi români iau parte la competiţii epuizante de alergare sau ciclism. O modă sau calea de salvare din inerţie?
Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar, de cîţiva ani buni încoace, lumea aleargă. Aleargă cu nesaţ, aleargă cu antrenamente grele, aleargă organizat, chiar dacă alergătorii aceştia nu sînt profesionişti. În timpul săptămînii, sînt tipii aceia în costume cenuşii sau negre care lucrează cu sobrietate şi rigoare în corporaţii. Sînt publicitarii mai relaxaţi pe dinafară, dar plini de deadline-uri şi idei pe dinăuntru. Sînt fete şi femei - au costume-taior, muncesc în birouri, sînt oameni de marketing, sînt planneri, sînt superviseri, sînt traineri. Şi au şi alte meserii cu nume noi-nouţe, la fel de noi pentru lumea noastră precum aceste maratoane, semimaratoane sau concursuri de Iron Man epuizante pentru mase. Ca şi cum job-urile lor de avocaţi, manageri sau analişti IT nu i-ar surmena suficient.
Să alergi mult a devenit mai mult decît o modă. A devenit o goană disperată după porţia de sănătate, un antidot la statul pe scaun, pupat calculator, mîngîiat smartphone pînă la delir. Oamenii de pe scaunele ergonomice fug ca şi cum ar fugi pentru vieţile lor, iar răutăcioşii îndrăznesc să spună că aceştia fug inclusiv de vieţile lor. De stres, de repetiţie, de asfalt, de şefi, de ei înşişi, de varianta lor statică.
Dar alergătorii din birouri se mîndresc cu locul 11.326 de la semimaratonul de la Berlin. În competiţia din mintea lor, cea mai ascuţită dintre toate, ei au învins. Cine e pe locul 1 nu are nici cea mai mică importanţă. Ei şi-au făcut treaba, au terminat o cursă care i-a golit de energie, limitele au fost depăşite. Obiectivul următor - următoarea cursă.
E o armă alergatul acesta modern, urban sau scos în natură. Arma omului de oraş, obişnuit pînă de curînd să fugă doar după autobuz sau metrou. Declaraţia universală a drepturilor
