Adjectivul „fraier“, provenit din nemţescul „Freier“ („aflat la mâna cuiva“), este folosit, astăzi, cu referire la incapacitatea unei persoane de a se descurca prin mijloace imorale.

Altfel spus, poţi fi lesne catalogat drept „fraier" dacă dai dovadă de bun-simţ atunci când poţi păcăli pe cineva, dacă îţi tratezi subalternii cu bună-cuviinţă sau dacă nu profiţi atunci când se iveşte momentul de a frânge gâtul vreunui duşman.

Cam asta-i „strategia de succes" a zilei, în orice tip de iniţiativă autohtonă. Profesionalismul şi respectarea regulilor dialogului sunt handicapuri, dacă vrei să faci „carieră". În schimb, incompetenţa mascată în limbuţie şi tupeul sunt adevărate „motoare de propulsie". Aşa stau lucrurile în politică şi, prin contaminare, în multe alte domenii.

Săptămâna trecută a atras atenţia zelul proletar al unui anume candidat la primărie de a-şi pune la punct un coleg de partid, care „deviase intelectualist".

Incidentul, aparent minor în toiul febrei electorale care a cuprins România, este totuşi ilustrativ pentru mentalitatea mârlănească ce răvăşeşte spaţiul public. Divergenţa de opinie în limitele firescului, argumentaţia solidă şi ironia fină au dispărut din recuzita politicianului de la Bucureşti. Le-au luat locul injuria, flecăreala dezlânată şi băşcălia.

Cu alte cuvinte, „telectualii" să-şi vadă de ale lor şi să-i lase pe „oamenii de nădejde", puşi pe treabă, să conducă bătălii politice, să le câştige şi „să facă bine la toată lumea". Pungile cu mălai, ulei şi făină sunt la mai mare căutare printre alegători decât te-miri-ce „prinţip", invocat de nu-ştiu-care „profesoraş", care habar n-are să bea un şpriţ şi să strângă averi peste noapte. „Telectualii să ne lase!", se aude înfundat, dincolo de uşile groase ale sălilor de şedinţe, ca un refren al tranziţiei întoarse de la cimitirul istoriei. Nu vi se pare că mul