Liderul României a decedat din cauza cancerului hepatic şi pulmonar, pe 19 martie 1965, după o evoluţie galopantă a bolii. Moarte naturală sau crimă politică?
Decesul lui Gheorghiu-Dej, survenit pe 19 martie 1965, a fost cu totul neaşteptat. Problema succesiunii în cercul liderilor români a fost o chestiune de manevre de culise care-au durat mai puţin de trei săptămâni.
Semnele bolii au apărut la Varşovia, în ianuarie 1965. Reşedinţa în care fusese găzduit l-a nemulţumit pe Gheorghiu-Dej.
„Iată atenţia ce mi-o acordă tovarăşii polonezi!", s-a plâns el şefului său de cabinet atunci. „M-au găzduit într-un club amenajat în grabă drept casă de oaspeţi! Nici căldură suficientă nu are". „Răcit" şi scuturat de frisoane, i-au instalat radiatoare în dormitor, a povestit Paul Sfetcu (13 ani în anticamera lui Dej, Curtea Veche, 2008).
Gripă fără leac
În călătoria cu trenul spre casă, învelit, spre mirarea însoţitorilor, într-o şubă groasă, Dej s-a amuzat şi nu prea de glumele lui Silviu Brucan. „Ştiţi ce urmează după greutăţile de creştere de care ne plângem noi în dezvoltarea economiei socialiste? Vine creşterea greutăţilor!"
Cu spirite ca acestea şi laude meşteşugite, Tache, cum îi spuneau apropiaţii, încerca să-l binedispună pe Dej. Din 1962, după încheierea misiunii la ONU, Silviu Brucan fusese numit directorul Radioteleviziunii. Ziaristului cu veleităţi şi orgolii politice i se părea însă prea puţin. Inclus în comisiile tehnice de redactare a documentelor, Brucan trăgea pe-atunci sforile pentru a i se crea postul de consilier personal al lui Dej.
La Bucureşti, Gheorghiu-Dej a stat câteva zile acasă cu tratament pentru „gripa virotică" de care i se părea lui că suferă. „Am rămas cu o răceală, cu o tuse care nu-mi mai trece", i s-a plâns lui Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", 2008). Ap
