– Şi ce să fac?

– Să stai jos şi să te linişteşti. Nu s-a-ntâmplat nimic. Absolut nimic. Ai şi dat să te ridici.

– E puţin spus. Am şi plecat. Sunt deja departe. Cum să-mă-ntorc? Ajută-mă, te rog, să mă întorc. Simt cum mă-ndepărtez. Tare. Nu mă pot opri.

– N-am cum.

– Trebuie să găsesc ceva care să mă ţină măcar puţin pe loc, să nu mai fug, să-mi trag sufletul un pic şi-apoi să mă întorc. Acum înţeleg cum o fi să fii rachetă sau cometă. Eşti impuls şi atât.

– Mai bea ceai. Deschid fereastra. Spune-mi ce te-a pus pe fugă.

– Nu ştiu. Nimic. Nu pot să-mi dau seama. Ceva ce nu pot numi. Mi-e teamă de nimic. Mă-mpinge.

– Te-ntreb şi eu: cum poţi să sari din tine numai pentru ceva ce ţi se pare şi s-o iei la goană?

– Pot. Nu mă-ntreba cum este să pot, dar pot.

– Mai stai puţin. Nu te ridica.

– Gata. Am găsit. M-am oprit şi mă-ntorc. Ştiu cum. E prima dată când ştiu cum să mă-ntorc. Am scăpat. De mine.

Sunt un copil cu ziduri de incintă. Am contraforţi şi turnuri. Am şanţ de apărare şi o platformă uriaşă, cu lanţuri. O ţin mereu ridicată. Nu s-a inventat berbecele pentru fortăreaţa mea. Nu-mi pieptăn părul în curtea castelului, însă mă trezesc în fiecare dimineaţă şi ascult privighetoarea. Nu sunt singura. Nu sunt singură. Nu mestec fleici crude, deşi numai alea-mi plac. Sunt cuminte şi refuz să mestec. Mă gândesc. Să-ţi spun la ce m-am gândit azi. La asta: nu arunci cu oamenii înapoi în ei înşişi după ce ţi s-au dat. Ei nu ştiu întotdeauna asta, însă mereu lasă urme de carne pe drumul pe care au venit la tine, fie că el e mers ori săpat. Nu mai sunt niciodată aceiaşi oamenii ăştia şi nu-şi mai pot aduna zdrenţele cărnii pe drumul de întoarcere. Deci uite poruncă nouă: să nu arunci cu oameni! Iar pentru asta trebuie să-ţi înveţi mâna să-şi rabde pumnul. Deschis, de bună seamă.

– Ştii, până la urmă e vorba num