Am intrat în Săptămâna Patimilor iar Calendarul Popular se află din nou sub semnul creştinismului mito-folcloric, dominat de sincretismul de netăgăduit al elementelor creştine şi păgâne. Sunt şapte zile cosmice, în care timpul se degradează progresiv, se întorc acasă sufletele morţilor, se închide Raiul iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea rămâne fără protecţie divină, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului, urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard.

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă din anotimpul pascal. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al renaşterii universului, sacralizat ca urmare a învierii hristologice. Este un interval de timp în care are loc o sacralizare a spaţiului iar casa, gospodăria, grădina ­ primenite şi împodobite în perioada prepascală ­ se încarcă acum cu noi valenţe spirituale.

Ţăranii îi spun Săptămâna Mare şi respectă toate cutumele impuse de cel mai intens timp festiv de peste an. În Calendarele Poporului Român, Antoaneata Olteanu susţine ideea unei "adevărate Săptămâni Negre, demonizate prin excelenţă în întregul ei", aducând nenumărate şi convingătoare argumente mito-folclorice. La polul opus, etnologul Marcel Lapteş vorbeşte despre o săptămână miraculoasă şi fastă, în care se deschid cerurile, iar Dumnezeu coboară pe o scară de ceară printre noi. Săptămâna începe cu Lunea Mare sau Sfântă de nici nu bănuieşt