PDL ne-a oferit în ultimele săptămâni un spectacol politic grotesc care a relevat, vrând-nevrând, drama în care se zbate acest partid. Tensiunile interne par în prezent formidabile - aşa cum se întâmplă ori de câte ori un partid renunţă la o formulă mai autoritară de leadership în favoarea experimentării cu variante mai democratice. Dintre toate formaţiunile politice româneşti, PDL a dus acest experiment cel mai departe - din nefericire însă, cu rezultate dezastruoase.
Suflul democratic s-a demonstrat mai longeviv în PDL nu neapărat datorită convingerilor membrilor săi, ci preponderent graţie lui Traian Băsescu, care a ţinut morţiş ca influenţii baroni locali să primească niscaiva concurenţă din partea unor reprezentanţi ai societăţii civile mai apropiaţi electoratului urban şi bine educat. Precara balanţă de putere din interiorul formaţiunii a rezistat, iniţial, furtunii iscate de măsurile de austeritate, dar care a condus apoi la prăbuşirea popularităţii Guvernului Boc şi a PDL. De-acum însă, faţada partidului a început să se fisureze sub ochii publicului, nefiind surprinzător că primele semne de deteriorare au apărut chiar pe frontispiciu, mai exact în filiala Bucureşti. Aici clivajul dintre susţinătorii maşinăriei de partid orientate eminamente către soluţii pe termen scurt şi membri gen Cristian Preda, agasant de insistenţi în privinţa primenirii formaţiunii pentru ca aceasta să poată redeveni atractivă în ochii electoratului, a fost din start cel mai adânc.
De-a lungul anilor, Preda a sfidat partidul constant cu postura sa de Casandră şi profeţiile aferente, adesea usturătoare. Nu a reuşit să evite un aer de uşoară aroganţă, aducând uneori a magistru care se adresează învăţăcelului din înaltele sfere ale superiorităţii sale intelectuale şi morale - această atitudine fiindu-i, de fapt, trecută cu vederea pentru un răstimp surpr
