N-a trecut nici măcar o săptămână de când s-a decretat că trebuie să suferim pentru a fi campioni. Probabil, fiindcă supliciul de la Vaslui nu ne-a dărâmat spiritul de voie bună, a venit mama tuturor rănilor, o înfrângere dură, într-un derby (ştiţi, acele meciuri la care toată lumea se uită şi despre care toţi vorbesc) şi încă şi la scor de „anti-prezentare”. Ţinând cont şi de perioada calendaristic-religioasă, pot spune că a fost patima supremă. Ori, poate, e de-abia începutul? Cât de mult să se strângă acordeonul de la vârful clasamentului ca să începem şi noi să jucăm fotbal?
Ce reprezintă acest 0-5? Umilinţă? Aripi pentru ceilalţi? Ratarea unei şanse uriaşe de a rezolva campionatul încă de acum? Câte puţin din fiecare, dar, toate la un loc, nu fac nici jumătate din valoarea acestui scor. Ştiţi ce înseamnă ce mai mult? Adevărul! La aproape fiecare meci din acest an s-au găsit lucruri de cârcotit dar şi scuze pe măsură. Cu Mureşul că am fost dominaţi (e drept, cu om în minus), cu Pandurii şi Oţelul, ne-am căznit din greu, în deplasări am dat cu piciorul (piciorul acela care nu mai e prieten deloc cu mingea) unor întorsături ale lucrurilor, extrem de favorabile. Peste toate am trecut, arătând cu degetul spre clasament, invocând pragmatismul. Ar fi fost reală această manieră de a pune problema dacă, măcar o parte din acest spirit practic s-ar fi bazat şi pe ceva concret, nu doar pe puterea de a cădea mereu în picioare. Iată, până şi acum, cu surprizele din această etapă, se poate spune că nu ne-am rupt gâtul în cădere, că ne scuturăm de praf şi mergem mai departe. Aşa de simplu?! Staţi puţin: ce a pricinuit această prăbuşire de ieri? Cel mai concret lucru, cel care stă însă în spatele tuturor vorbelor împăciuitoare: habar nu are CFR-ul să mai joace fotbal! Spus pe şleau, ieri s-a spart buba.
Mă număr printre cei care l-am criticat deseori pe antreno
