În timp ce salariaţii europeni, în special cei din sud, se luptă să-şi menţină salariile sau negociază chiar şi reduceri ale lor, salariaţii din Germania se bucură de majorări de peste 6% atât în sectorul public, cât şi în industrie.

Este vorba despre dividendele de dezvoltare pe care le încasează acum ca răsplată pentru creşterea competitivităţii economiei germane, care, în mare, a fost rezultatul unor creşteri reale aproape inexistente ale salariilor în anii precedenţi.

Însă nu acelaşi lucru se întâmplă în celelalte ţări din zona euro şi mai ales în cele din sud, inclusiv în Franţa, care se prea poate să împartă cu Germania aceeaşi monedă, însă nu şi aceleaşi nelinişti.

Măsurile dure cu scopul convergenţei bugetare cu nordul creează condiţii ideale pentru menţinerea recesiunii şi a stagnării economice (în cel mai bun caz) pentru încă mulţi ani. Încetinirea activităţii economice acutizează şi problema explozivă a şomajului, iar numărul şomerilor depăşeşte deja 17 milioane în zona euro. Iar când şomajul creşte, salariile scad.

În acest peisaj de contradicţii intense, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, încearcă să echilibreze mergând în două luntre în acelaşi timp. Lui i se cere să aplice o politică monetară unitară în 17 economii cu caracteristici diferite şi cu interese divergente. Pe de o parte, trebuie să menţină scăzute dobânzile pentru euro pentru a facilita ieşirea din recesiune a majorităţii economiilor din zona euro şi pe de altă parte trebuie să le majoreze pentru a controla inflaţia în Germania.

Preşedintele băncii federale a Germaniei, Jens Weidmann, a criticat în mod deschis "măsurile neortodoxe" adoptate de BCE, reflectând obsesiile compatrioţilor săi cu privire la stabilitatea monetară şi menţinerea inflaţiei la niveluri scăzute.

Unii analişti ai pieţelor sunt deja de acord că apelurile continue