Cvintetul Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş a manevrat succesiunea. Ei au impus ultimul lider comunist al României.
În mod cert, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a pus problema succesiunii întâi lui Ion Gheorghe Maurer, apropiatul său colaborator. Luat prin surprindere de gravitatea bolii, Dej i-a propus lui să continue cele începute împreună, a relatat Maurer (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Compania, 2008). Obiecţiile lui Maurer - nu e român, nici muncitor - sunt consensuale grilei uzitate atunci în lagărul comunist european pentru capii partidelor la putere. Dej a avansat apoi soluţia cu Gheorghe Apostol, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi subordonat direct lui Maurer. În cazul lui era şi precedentul exerciţiului de prim-secretar al CC al PMR din perioada 1954-1955. Atunci, Apostol trecuse cu brio testul mimării „conducerii colective". N-a ieşit din cuvântul lui Dej. Nici măcar în scaunul lui Dej nu se aşezase, după propria-i mărturisire.
Favoritul Apostol
Cu Apostol în fruntea partidului, dar sub bagheta lui Maurer, Dej putea fi sigur de continuitatea politicii iniţiate. De altfel, însuşi Ceauşescu va evoca în ultimii ani ai puterii desemnarea de către muribundul Dej a succesorului în persoana lui Apostol. Parcă partidul putea fi lăsat moştenire, s-a amuzat el împreună cu consoarta, după relatarea şefului Cancelariei CC, Silviu Curticeanu („Meditaţii necenzurate", Historia, 2007).
Implicaţi în complotul succesiunii au fost cinci dintre membrii Biroului Politic (BP): Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş. Ceilalţi doi - Petre Borilă şi Alexandru Moghiroş - fuseseră îndepărtaţi pe motiv că nu sunt români, deşi niciun document de partid nu menţiona „prevederi" în sensul acesta. În 1991, Apostol mi-a relatat ast
