În ultima vreme, am primit două vești foarte proaste despre doi foști colegi de-ai mei de presă. Unul dintre ei, Dorel Ștefănescu, omul de la care am învățat bruma de sport pe care o știu, a plecat dintre noi, după zeci de ani în slujba presei sportive, murind chiar în urma unui eveniment. Acum câteva zile, am aflat că lui Mircea Mărgărit, care mi-a fost șef la Ziarul de Azi, în urmă cu exact un deceniu, i-a venit rău pe stradă și acum este în comă la Spitalul Județean din Pitești. Coincidență sau nu, venea și el la un eveniment, la lansarea Alianței pentru Argeș și Muscel. Amândoi, cât i-am cunoscut eu, erau oameni muncitori și creativi. Și mai ales pasionați de munca pe care o făceau. Probabil că nu doar munca a dus la plecarea prematură a lui nea Dorel și la starea în care se află domnul Mircea, cum îi spuneam la ziar, dar cred că a avut o influență esențială în starea lor de sănătate. Pentru că stresul unei asemenea profesii, care te face să devii, de cele mai multe ori, sclavul unor obiceiuri profund nesănătoase, precum fumatul, chiar și băutul în exces, mâncatul pe apucate și dormitul pe sponci, are o mare vină în soarta multora dintre jurnaliști. Pentru că pasiunea pentru jurnalism este, ca orice altă pasiune, mistuitoare și interminabilă. Este un microb de care nu scapi cu antibiotice și care te urmează în mormânt, cum s-a întâmplat cu nea Dorel și cum n-aș vrea să se întâmple cu Mircea Mărgărit. Și asta nu pentru că aș fi nutrit o simpatie deosebită pentru el sau pentru că aș fi întrutotul de acord cu cele scrise de el sau cu stilul său de presă, ci pentru că este un om cult, citit și bine informat, cu păreri clare și bine argumentate. Iar cei ca el sunt din ce în ce mai puțini, ceea ce face ca breasla în care activez și eu să scadă constant în ceea ce privește cultura membrilor săi, cu impact devastator asupra presei în general. De aceea îi doresc să-și rev