În 22 Decembrie 1989, puţin după decolarea elicopterului lui Ceauşescu de pe acoperişul CC-ului, ne aflam – cei de la “Informaţia Bucureştiului” – în biroul redactorului şef, copleşiţi de evenimentele care se derulaseră şi de confuzia generală. Starea de excitaţie la care ne aduseseră a acţionat ca un drog.

Îmi amintesc că, într-un elan aproape inexplicabil, am scos de pe perete tabloul înfăţişându-l pe Nicolae Ceauşescu şi – sub privirile uluite ale celor din jurul meu – m-am dus la fereastră şi l-am aruncat în mijlocul străzii în care se strânsese o mulţime care aştepta apariţia ziarului care urma să consemneze evenimentul Revoluţiei. Tabloul s-a făcut cioburi, în uralele celor care asistau la scenă. În jurul meu, colegii, dintre care aproape nici unul nu îndrăznea să realizeze că o etapă din existenţa noastră se încheiase definitiv, erau încercaţi de sentimente contradictorii. Cel mai şocat era fostul redactor şef, care încercase chiar, involuntar, să mă împiedice să-mi duc gestul iconoclast la sfârşit.

Nu sunt foarte mândru de el şi realizez că a fost o izbucnire ce putea fi bănuită de teatralism. Însă era exact ceea ce simţeam atunci după noaptea în care văzusem oameni murind în stradă pentru îndrăzneala de a vrea şi a crede că libertatea poate fi reală.

Probabil că gestul lui Victor Ponta, de la congresul de Sâmbătă al PSD, are – păstrând proporţiile - ceva din motivaţia pe care am evocat-o. El rămâne însă – în condiţiile actuale – discutabil şi disputabil. Trei băieţi care trăiesc din analize şi comentarii politice la un canal TV care, cu deplină sinceritate, nu-şi ascunde opţiunile probăsiste, l-au veştejit pe Ponta, acuzându-l de lipsă de orice – de la politeţe elementară până la simţ al realităţii. Alţi băieţi de acelaşi calibru, dar de la un canal care şi-a făcut din demersul antibăsist un standard de luptă, găseşte ruperea scrisorii ca