Oltchim va arăta altfel sezonul viitor. Important e să se ştie ce trebuie schimbat
Semifinala Ligii Campionilor de anul acesta a venit şi s-a dus, lăsînd în urmă savori amestecate. Chiar dacă lumea noastră funcţionează după principiul ultimei impresii, undeva se fac totuşi nişte operaţiuni aritmetice simple. Se scade ceva, se adună altceva, rezultatul este mai mult sau mai puţin pozitiv, dar în nici un caz negativ. Asta pentru că există şi va exista mereu acel meci tur de la Rîmnicu Vîlcea care să rotunjească asperităţile, să încălzească orgoliile şi să servească drept exemplu pur autohton. E un meci de ţinut minte, un eşantion al amestecului perfect între mîndrie, valoare şi mobilizare.
Ca să fim drepţi însă, turul semifinalei este excepţia, nu regula. Pe cît de bine venit a fost, de entuziasmant, de tonic, pe atît de mult a lăsat să se vadă în retur ceea ce lipseşte Oltchimului deocamdată. Ceva ce Györ şi-a procurat după mulţi ani de încercări eşuate de a cuceri un trofeu: un sîmbure de jucătoare capabile să ducă o campanie de la început la sfîrşit cam la acelaşi nivel (unul elevat), dar capabile în acelaşi timp să cîştige un meci doar prin valoarea lor.
Echipa maghiară o avea pe Görbicz, vedetă, jucătoare de creaţie, de scînteie, de fantezie uneori nebunească şi, tocmai de aceea, capricioasă, deseori inegală. Lîngă ea le-a adăugat pe Eduarda Amorim, inter de forţă, iar din sezonul acesta pe Katrine Lunde Haraldsen, portar, pe Heidi Loke, pivot, pe Andrea Lekici, centru. L-a importat şi pe antrenorul Karl Erik Bøhn, care cîştigase Liga cu Larvik, poate la pachet cu Loke, poate nu. Şi aşa a ajuns Györ să dispute din nou finala. Cine ştie, poate anul acesta o va şi cîştiga!
Dar să ne întoarcem la treburile noastre. Din cîte am văzut, cei de la Oltchim sînt, în fine, dispuşi să urmeze aceeaşi strategie. Au semnat deja
